Când devin părinți, mulți părinți visează că odraslele lor vor dormi toată noaptea încă de la început. Cu toate acestea, realitatea este adesea mult mai complicată și epuizare fizică și mentală Acest lucru determină multe familii să caute soluții rapide pentru a pune capăt trezirilor nocturne, întâlnindu-se adesea cu propuneri controversate.
Una dintre cele mai discutate opțiuni în Spania este cea a neurologului Eduard Estivill, care în cartea sa „Somn, bebeluș, somn” sugerează că este posibil reeducarea somnului copiilor bazată pe autonomie. Cu toate acestea, această abordare a generat o dezbatere aprinsă între cei care o văd ca pe un instrument eficient și cei care o consideră o practică contraproductivă.
În ce constă, de fapt, metodologia Estivill?
Acest sistem, care își are de fapt rădăcinile în opera pediatrului american Richard Ferber, se bazează pe principiile behaviorismului. Ideea centrală este că, de la aproximativ 4 până la 6 luni, bebelușii au deja maturitatea biologică necesară pentru a... dormind fără compania părinților și pot învăța să se calmeze singuri.
Procesul se bazează pe ceea ce se numește „așteptare progresivă”. După stabilirea unei rutine de calmare, copilul este lăsat treaz în pătuț. Dacă copilul începe să plângă, părinții trebuie să aștepte o anumită perioadă de timp înainte de a intra în cameră. La intrare, vorbesc cu copilul calm, dar Este interzis să-l ridici. sau să-i dai de mâncare, spunându-i pur și simplu că trebuie să doarmă singur înainte de a ieși din nou afară.
Pe măsură ce zilele trec, intervalele de așteptare se prelungesc conform unui program rigid de minute. Scopul este ca un copil să nu mai caute intervenția adultului pentru a adormi, eliminând obiceiurile pe care autorul le consideră... inadecvat sau dependent.
Dezbaterea despre plânsul controlat și stres
Cea mai controversată parte este, fără îndoială, faptul că lasă bebelușii să plângă până când se epuizează. Unii susținători susțin că acest lucru creează rutine sănătoase și îmbunătățește calitatea odihnei în familie. Cu toate acestea, știința sugerează că plânsul nu este manipulare, ci mai degrabă limbaj unic de comunicare bebelușului să exprime frica, foamea sau singurătatea.
Mai multe studii indică faptul că plânsul prelungit și lipsa de confort declanșează niveluri crescute de cortizolul, hormonul stresuluiS-a observat că, chiar dacă bebelușul adoarme în cele din urmă și pare să fi „învățat”, nivelul său de stres poate rămâne ridicat. Acest lucru sugerează că acel copil nu a dobândit o abilitate, ci mai degrabă a căzut într-o stare de epuizare extremă.
În plus, există riscul de a dezvolta ceea ce este cunoscut sub numele de neputinţa învăţatăAceasta se întâmplă atunci când copilul înțelege că, indiferent cât de mult plânge sau cere ajutor, nimeni nu-i va veni în ajutor, ceea ce îl poate determina să-și suprime comportamentul de plâns nu din autonomie, ci din resemnare dureroasă.
Impactul asupra dezvoltării creierului și a legăturilor emoționale
Creierul unui bebeluș se extinde rapid și este extrem de sensibil la stimulii hormonali. Expunerea prelungită la adrenalină și cortizol poate modifică conexiunile neuronale și afectează zone precum cortexul prefrontal, responsabil pentru funcțiile executive și luarea deciziilor viitoare.
Din punct de vedere psihologic, cea mai mare teamă a experților este... ruptura atașamentului sigurConform teoriei lui Bowlby, legătura stabilită înainte de vârsta de doi ani este esențială. Dacă un copil simte că îngrijitorul său principal nu este de încredere în momentele sale cele mai vulnerabile, acesta poate dezvolta un atașament nesigur, ceea ce poate duce la adulți cu o stimă de sine scăzută sau dificultăți mai mari în gestionarea emoțiilor.
Unele studii chiar leagă stresul toxic precoce cu un risc crescut de a dezvolta ADHD sau comportament antisocialdeoarece sistemul nervos rămâne într-o stare de hiperactivitate constantă pentru a supraviețui abandonului perceput în timpul somnului.
Critici la adresa rigidității metodei și a lipsei de bază științifică
Mulți profesioniști din domeniul sănătății critică metoda de tratare a copiilor ca la „prăjitoare de pâine”, aplicând o rețetă standard pentru toată lumea fără a lua în considerare sensibilitatea individuală a fiecărui bebeluș. Se susține că nu există o literatură științifică solidă care să susțină afirmația că acest sistem este inofensiv pe termen lung.
În plus, veridicitatea ratei de succes de 96% menționate de autor este pusă la îndoială, deoarece se bazează pe observații personale și nu pe studii controlate. În loc de o intervenție agresivă, se recomandă optarea pentru... aproximări succesive, cum ar fi adormirea copilului în poală și apoi îndepărtarea treptată a acestuia, respectând timpul său de maturizare.
Este esențial să înțelegem că fiecare copil este unic și că autonomia nu ar trebui obținută prin suferință. Prioritatea ar trebui să fie ca acel copil să simtă... protejat și însoțitÎnțelegerea faptului că odihna părinților este importantă, dar nu în detrimentul sănătății emoționale a copilului.